Soluții de dezvoltare pentru afaceri

Genetică, societate și bun-simț

By on 27 October 2010 in Training

Omul este un animal social, spunea cineva în vechime, parcă Aristotel. Nu sunt neapărat de acord, dar recunosc că noi, oamenii, suntem într-o măsură mai mare sau mai mică produsele societăţii în care trăim. Şi când spun aici societate, mă gândesc la toate formele de context social, de la nucleul familiei până la grupul extins de relaţii pe care le dezvoltăm la vârsta adultă. Societatea, astfel înţeleasă, îşi pune amprenta asupra noastră şi ne formează în multe domenii ale vieţii: de la cum comunicăm până la cum ne administrăm banii sau cum ne raportăm la responsabilităţi. Ea preia un material deja existent în noi şi îl modelează prin ceea ce auzim şi vedem la cei din jur.

Găsindu-mă în postura de a interacţiona cu un număr mare de persoane, şi cu o parte din acestea în mod repetat, nu pot să nu mă întreb cât din ceea ce fac şi cât din ceea ce văd la alţii este efectul societăţii în care ne-am format. Mergând mai departe, nu pot să nu mă întreb ce altceva (dacă există altceva) îşi pune amprenta asupra comportamentului nostru şi în mod special asupra comportamentului vizavi de achitarea obligaţiilor financiare. Şi trebuie să mă întreb lucrul acesta pentru că am remarcat tipare comune de comportament la oameni proveniţi din medii total diferite, dar şi tipare total diferite la oameni proveniţi din medii similare. Ca întrebarea să fie cât mai clară şi la obiect, ce anume ne determină să ne plătim ratele la timp?

M-am gândit mai întâi că s-ar putea să existe o predispoziţie genetică spre conştiinciozitatea în achitarea obligaţiilor şi responsabilităţilor financiare. Cum aproape zilnic citesc că un grup sau altul de cercetători din cutare sau cutare loc a descoperit gena care determină cât suntem de predispuşi la diabet sau la depresie, sau gena care ne condiţionează cu ce tip de persoană să ne căsătorim, nu m-ar mira ca într-o bună zi să citesc că s-a descoperit şi gena care stabileşte dacă ne plătim la timp ratele la bancă. (Rămâne de stabilit cât de serioase şi reale sunt toate aceste descoperiri.) Aceasta, cred eu, ar fi o veste bună pentru bancheri, fiindcă ar însemna că printr-o mică modificare genetică (poate un vaccin anti-restanţe?) toţi clienţii ar putea deveni bun-platnici şi riscurile creditelor s-ar reduce simţitor. Cum se explică, însă, acele situaţii în care în vieţile unor oameni se produc anumite transformări şi, fără vreo intervenţie genetică, aceşti oameni îşi pun lucrurile în ordine şi încep să fie mai responsabili?

M-am gândit apoi la influenţa societăţii, cea pe care o identificam la început. Să fie oare societatea „de vină” pentru faptul că noi nu ne achităm de obligaţii? Poate că da, însă cum explicăm atunci faptul că unele persoane private de o viaţă socială amplă dezvoltă comportamente – să le spunem – „animalice”, în timp ce altele în situaţii similare pot deprinde virtuţi demne de laudă?

Încercând să conturez un profil al clientului rău-platnic/bun-platnic, am trecut şi prin filtrul diferenţelor de sex. Nici aici însă – spre uşurarea mea – nu am găsit diferenţe majore. Spun spre uşurarea mea fiindcă dacă aş fi constatat că o majoritate copleşitoare a clienţilor rău-platnici sunt, să spunem, bărbaţi, ar fi trebuit să le impunem tuturor solicitanţilor să pună administratori femei, sau invers. În oricare caz, am fi acuzaţi de discriminare.

Am crezut, în fine, că poate religia este un factor determinant. Nu mică mi-a fost uimirea, însă, să constat că nici măcar aici lucrurile nu se tranşează clar. Să fie aceasta oare pentru că prea puţini înţeleg ce este religia adevărată? Posibil. Probabil. Istoria ne arată că oamenii prinşi la colţ pot ceda ispitei de a renunţa la religia lor pentru a-şi salva pielea.

Încercând să trag o concluzie, aş spune că ceea ce ne face să ne comportăm într-un fel sau în altul este un cumul de toţi aceşti factori, în anumite proporţii care diferă de la unul la celălalt. În cazul oamenilor responsabili şi serioşi, aş numi acest cumul de factori cu influenţă pozitivă „bun-simţ”, dar nu neapărat ca opusul nesimţirii, ci mai degrabă ca o inteligenţă de a şti ce să faci în situaţii critice, ca o capacitate de a lua decizii înţelepte în probleme importante. Vestea bună este că acest „bun-simţ” se poate educa, se poate deprinde. Vestea proastă este că, la fel ca orice deprindere bună, se formează foarte greu şi în timp. Rămâne ca noi toţi să găsim mijloacele cele mai potrivite şi mai eficiente pentru a ajunge la acest deziderat.

ROMCOM

Despre autor

Abonează-te

Rămâi la curent cu ultimele noutăți prin abonarea la newsletter-ul ROMCOM.

Sus